România a pierdut în Suedia, 1-2. Putem spune fără ocolișuri că Virgil Ghiță a greșit, că alegerea lui Ianis Hagi în primul „11” poate fi discutată, că Nicolae Stanciu ar fi putut începe meciul și că sistemul cu trei fundași n-a funcționat întotdeauna așa cum și-ar fi dorit selecționerul.

Toate acestea sunt legitime.

Dar de aici până la procesul public deschis lui Gheorghe Hagi după primul meci oficial din noul său mandat este o distanță enormă.

Și, mai ales, nedreaptă.

După 1-2 in Sudeia, Gabi Tamaș a spus că nu i-a plăcut deloc echipa și că el ar fi început cu Stanciu și Mihăilă. Marius Lăcătuș a cerut mai multe variante și jucători care evoluează constant la cluburi. Marius Șumudică a contestat titularizarea lui Ianis Hagi tocmai din cauza lipsei de minute la Alanyaspor. Basarab Panduru i-a trecut pe Ianis Hagi și Virgil Ghiță printre cei mai slabi jucători ai României.

Critica face parte din fotbal. Este normală.

Dar există o diferență între a critica o formulă de start și a începe, după 90 de minute, să punem sub semnul întrebării omul care încearcă să construiască ceva.

Haideti să punem lucrurile în context.

Gheorghe Hagi nu a primit o națională campioană mondială. N-a preluat Franța, Spania sau Argentina.

A preluat România care tocmai ratase Campionatul Mondial din 2026, eliminată cu 1-0 de Turcia în semifinala barajului, cu legendarul Mircea Lucescu pe bancă.

Dacă nici Mircea Lucescu, unul dintre cei mai mari antrenori pe care i-a produs fotbalul românesc, nu a reușit să ducă această echipă la Mondial, poate că problema României este puțin mai profundă decât alegerea dintre Ianis Hagi și Nicolae Stanciu.

Poate că ar trebui să ne uităm și la materialul uman.

La campionatul nostru.

La minutele pe care internaționalii români le joacă la cluburile lor.

La câți dintre ei evoluează săptămână de săptămână la nivel înalt.

Și abia după aceea la selecționer.

Suedia nu este San Marino.

Mai există un detaliu pe care l-am uitat cu o rapiditate incredibilă.

Suedia a fost la Campionatul Mondial din această vară. România l-a văzut la televizor.

Suedezii s-au calificat după 3-1 cu Ucraina și 3-2 cu Polonia în baraj și au avut la turneul final un atac cu Viktor Gyökeres și Alexander Isak. România fusese eliminată în aceeași fază de Turcia.

Nu vorbim, deci, despre o înfrângere acasă cu Liechtenstein.

România a pierdut 2-1 în Suedia, în fața unei echipe cu jucători de sute de milioane de euro.

Și, totuși, România a încercat să joace.

A încercat să preseze.

A încercat să construiască.

A egalat prin Dennis Man și a avut momente în care a pus Suedia în dificultate.

Chiar și unele dintre analizele critice de după meci au admis că România a avut o primă repriză vie și coerentă și că diferența dintre cele două echipe nu a fost uriașă.

Există o diferență uriașă însă între o echipă care pierde fiindcă se apără 90 de minute și una care pierde încercând să joace fotbal.

Hagi încearcă a doua variantă.

Iar pentru România asta contează.

Virgil Ghiță a greșit.

Nu trebuie ascuns.

La primul gol interpretarea fazei a fost proastă. La al doilea putea reacționa mai bine.

Dar este foarte important ce a făcut Hagi după meci.

Nu și-a executat jucătorul în fața camerelor.

A spus că faza defensivă începe de la atacant și că vina pentru goluri nu aparține exclusiv fundașilor.

Asta face un antrenor.

În public își protejează jucătorii.

În vestiar îi corectează.

Este ușor să arăți cu degetul spre Ghiță după două faze. Mai greu este să construiești un fundaș central de nivel internațional.

Și aici ajungem la ceva ce uităm prea repede.

Virgil Ghiță este chiar unul dintre fotbaliștii crescuți de Academia Hagi.

A debutat în Liga 1 la Viitorul și era, încă din 2017, al 33-lea jucător produs de academia lui Gheorghe Hagi și lansat în prima divizie. Astăzi este internațional român și joacă în Germania.

Poate că tocmai omul care l-a format știe puțin mai bine decât noi ce poate deveni. Cand a dat acel gol in minutul 90, prin care am invins Austria in urma cu un an a fost bun, acum il executam in piata publica?

In ceea ce-l priveste pe Ianis, aici discuția devine toxică. Pentru că Ianis Hagi nu mai este judecat doar ca fotbalist. Este judecat ca fiul lui Hagi.

Sigur că putem discuta titularizarea lui.

Ianis a jucat puțin la Alanyaspor în acest început de sezon. Marius Șumudică și Marius Lăcătuș au invocat tocmai lipsa ritmului de joc, iar Basarab Panduru a considerat prestația lui slabă.

Dar trebuie spus și restul.

Ianis Hagi avea înaintea acestei acțiuni peste 50 de selecții la națională.

Nu este un copil chemat de tata de la juniori.

A jucat în cupele europene, a jucat în Scoția, Spania și Turcia și a fost în ani diferiți un fotbalist important pentru România.

Chiar Florin Prunea, după valul de critici, a simțit nevoia să amintească faptul că Ianis a dat de multe ori maximum la națională inclusiv în perioade în care nu juca suficient la club.

Putem spune că Stanciu trebuia titular. Putem spune că Ianis nu a făcut un meci bun.

Dar să transformăm fiecare titularizare a lui Ianis într-o suspiciune de nepotism este nedemn față de amândoi.

Înainte de a-l judeca pe Hagi, poate ar trebui să ne uităm la ceea ce a construit. România vorbește de zeci de ani despre academii.

Hagi a făcut una.

Nu în PowerPoint.

Nu într-o conferință.

Pe teren.

Din Academia Hagi și Viitorul au ieșit, între alții, Răzvan Marin, Florin Tănase, Alexandru Cicâldău, Ianis Hagi, Florinel Coman, Virgil Ghiță, Tudor Băluță și Denis Drăguș. Lista oficială a clubului cu generațiile produse la Ovidiu confirmă dimensiunea proiectului.

O parte importantă dintre acești fotbaliști au ajuns ulterior în circuitul echipei naționale.

Iar în 2017, Hagi a făcut ceva ce părea aproape imposibil în fotbalul nostru: a câștigat campionatul României cu Viitorul, cu o echipă construită masiv în jurul tinerilor. Într-un fotbal în care aproape fiecare patron vorbea despre academii, Hagi a investit bani, ani și reputație într-una. Și a produs jucători. Nu povești.

Problema noastră este că vrem reconstrucție până când începe reconstrucția!

În România cerem mereu schimbare.

Vrem pressing.

Vrem curaj.

Vrem posesie.

Vrem tineri.

Vrem o identitate.

Dar dacă prima încercare nu produce trei puncte, cerem imediat întoarcerea la ceea ce era înainte.

Aici apare contradicția.

Nu poți construi o echipă nouă dacă fiecare greșeală este tratată drept verdict.

Nu poți cere fundașilor să iasă cu mingea dacă după primul gol primit îi scoți din echipă.

Nu poți cere pressing dacă după primul pressing ratat concluzia este că trebuia să stăm jos.

Și nu poți cere unui selecționer să aibă curaj, dar să-l pedepsești imediat când își asumă o idee.

Hagi a încercat in Suedia o echipă care să urce, să preseze și să joace.

N-a ieșit suficient de bine.

Perfect.

Corectează.

Asta este meseria lui.

E clar. Respectul nu înseamnă imunitate. Hagi poate fi criticat când greșește. Dar există o linie între critică și lipsa de măsură.

Gheorghe Hagi este probabil cel mai mare fotbalist produs de România. Dar mai important pentru discuția de azi este altceva: după ce s-a retras, n-a plecat din fotbalul românesc să ne explice de la televizor ce trebuie făcut.

A băgat bani.

A construit terenuri.

A format copii.

A lansat jucători.

A câștigat campionatul.

Și acum a acceptat una dintre cele mai toxice și expuse slujbe din România: selecționerul echipei naționale.

Asta nu îl face infailibil.

Dar îi dă dreptul la ceva.

Timp.

Și respect.

Poate înainte să-l executăm după Suedia – România 2-1, ar trebui din nou să ne amintim un lucru simplu: Suedia venea de la Campionatul Mondial. România venea de acasă.

Diferența dintre cele două naționale nu a creat-o Gheorghe Hagi într-o vară!

Dar poate că tocmai el este unul dintre puținii oameni din fotbalul românesc care au demonstrat deja că știu cum se micșorează o asemenea diferență.

Cu muncă.

Cu academii.

Cu jucători.

Cu idei.

Și, inevitabil, cu greșeli.

Hagi merită să fie criticat. Dar, înainte de toate, Hagi merită să fie lăsat să construiască! Bafta, Gica, in meciul cu Bosnia!