Câștigarea ediției de campionat al Italiei de către Inter este un triumf construit prin deciziile clubului, adaptarea rapidă a antrenorului român la o echipă de top, contribuția liderilor precum Lautaro Martínez, Nicolò Barella și Federico Dimarco, dar și prin energia tinerilor precum Pio Esposito.

Toate acestea, în ciuda unor rezultate mai puțin convingătoare în meciurile directe cu rivalele.

Al 21-lea titlu a început, paradoxal, să prindă contur într-un moment dureros: finala Ligii Campionilor din 31 mai 2025, la München, pierdută drastic cu 0-5 în fața lui PSG. Acel eșec a marcat sfârșitul unui ciclu, recunoscut inclusiv de Simone Inzaghi, care a părăsit clubul, deschizând calea pentru reconstrucție.

Alegerea lui Cristian Chivu nu a fost lipsită de riscuri, notează Gazzetta dello Sport.

Deși fost câștigător al Ligii Campionilor cu Inter și antrenor cu rezultate la nivel de juniori, românul avea o experiență limitată în Serie A. Startul dificil, cu două înfrângeri în primele trei etape, a alimentat scepticismul, însă lucrurile s-au schimbat rapid.

Factorul Chivu

Chivu și-a câștigat credibilitatea prin inteligență tactică și echilibru. A păstrat în mare structura de joc moștenită de la Inzaghi, bazată pe sistemul 3-5-2, dar a adus mai multă verticalitate și dinamism. Forța echipei a rămas însă coeziunea liniilor și automatismul jocului, reflectate în numărul mare de faze construite prin serii lungi de pase.

Pe flancul stâng, conexiunea dintre Alessandro Bastoni și Dimarco a devenit una dintre cele mai eficiente din campionat. În același timp, lipsa transferului lui Ademola Lookman s-a dovedit, paradoxal, un avantaj, evitând adaptări tactice complicate.

Chivu s-a remarcat și prin managementul grupului, menținând stabilitatea în momentele dificile. La final, bilanțul este impresionant: al cincilea antrenor din istoria Interului care câștigă titlul în sezonul de debut și cel mai bun procent de victorii (74%), peste nume precum Antonio Conte sau José Mourinho.

Construcția lotului

După alegerea antrenorului, conducerea clubului, în frunte cu Giuseppe Marotta, a reușit să consolideze lotul. Deși unele transferuri au eșuat, cheia a fost întărirea rotației, în special în atac.

Dacă în sezonul anterior rezervele au dezamăgit, acum contribuțiile lui Pio Esposito și Ange-Yoan Bonny au fost decisive.

La mijlocul terenului și în apărare, jucători precum Petar Sučić și Manuel Akanji au adus un plus de energie, consistență și calitate.

Liderii din teren

Vedetele consacrate au fost însă decisive. Dimarco a avut un sezon excepțional, cu 17 pase decisive și 6 goluri, stabilind recorduri pentru un fundaș în Serie A. Lautaro Martínez a fost din nou liderul ofensiv, golgheter al campionatului și motorul echipei.

Contribuții importante au venit și de la Hakan Çalhanoğlu, decisiv prin goluri și organizare, și de la Piotr Zieliński, în creștere evidentă. Nicolò Barella a rămas un lider constant, în timp ce Bastoni a oferit stabilitate defensivă.

Un campionat dominat

Singurul punct slab al Interului a fost bilanțul din meciurile directe, unde a obținut puține rezultate pozitive. Cu toate acestea, parcursul pe durata întregului sezon a fost dominant.

Echipa a avut cel mai bun atac (81 de goluri), cele mai multe meciuri fără gol primit și a condus majoritatea clasamentelor statistice relevante. Într-un campionat de 38 de etape, constanța a făcut diferența.

Verdictul este clar, concluzionează Gazzetta dello Sport.

Inter a fost cea mai bună echipă din Italia, iar titlul confirmă pe deplin acest lucru.