Ruud Gullit a cântat reggae și a transformat o melodie într-un protest împotriva apartheidului. Paul Gascoigne a ajuns pe locul doi în topurile britanice, iar Kevin Keegan a cucerit Germania cu o baladă de dragoste. Johan Cruyff a lansat un cântec despre un meci de box, Carlos Tevez a descoperit muzica de petrecere argentiniană, iar portarul Germán Burgos a devenit solist rock. Fotbalul și muzica s-au intersectat de multe ori, cu rezultate care variază de la surprinzător de bune la absolut savuroase. Iată poveștile a zece fotbaliști celebri care au crezut că pot face spectacol și fără minge.

Există fotbaliști care pot controla o minge în cele mai dificile condiții, dar care, atunci când ajung în fața unui microfon, descoperă că notele muzicale sunt considerabil mai greu de stăpânit decât un adversar. Și există fotbaliști care au avut suficient talent, curaj sau popularitate pentru a intra în studiourile de înregistrări și a ieși de acolo cu piese care chiar au avut succes.

Povestea întâlnirii dintre fotbal și muzică este mai veche decât am putea crede.

Unul dintre cele mai spectaculoase exemple este Julio Iglesias. Înainte să devină un artist cunoscut în întreaga lume, spaniolul visa să fie fotbalist profesionist. Era portar în echipele de juniori și amatori ale lui Real Madrid, iar cariera lui părea să se îndrepte spre gazon, nu spre scenele de concert. În septembrie 1963, un accident de automobil i-a schimbat viața. A suferit leziuni grave, iar recuperarea a fost lungă și dificilă. În perioada de reabilitare, un infirmier i-a oferit o chitară, iar Julio a început să învețe să cânte și să compună. Fotbalul pierdea un tânăr portar. Muzica avea să câștige unul dintre cei mai populari interpreți spanioli din toate timpurile.

Luciano Pavarotti este un alt nume des invocat atunci când se vorbește despre această legătură. Marele tenor italian era pasionat de fotbal și un susținător cunoscut al lui Juventus. În tinerețe, a practicat fotbalul și s-a gândit inclusiv la posibilitatea unei cariere sportive, înainte ca muzica să îi schimbe destinul.

Dar cei doi reprezintă o categorie aparte: oameni care au ales muzica în locul fotbalului.

Mult mai amuzante sunt poveștile celor care au procedat invers. Fotbaliști deja celebri, obișnuiți cu aplauzele stadioanelor, care într-o bună zi au decis că ar putea primi aceleași aplauze și pe scenă. Unii au avut dreptate. Alții au demonstrat doar că succesul într-un domeniu nu reprezintă o garanție pentru altul.

Ruud Gullit. Balonul de Aur, reggae și un cântec împotriva apartheidului

În 1987, Ruud Gullit era unul dintre cei mai buni fotbaliști ai lumii. Olandezul tocmai ajunsese la AC Milan, avea să câștige Balonul de Aur, iar un an mai târziu devenea campion european cu naționala Țărilor de Jos. Cu părul său împletit în dreadlocks, forța fizică impresionantă și o eleganță rar întâlnită pe teren, Gullit era deja o figură inconfundabilă. Dar imaginea lui nu era doar o alegere estetică. Fotbalistul, cu rădăcini familiale surinameze, era profund influențat de muzica reggae și de mesajele politice și sociale promovate de artiști precum Bob Marley.

În 1984, pe când evolua la Feyenoord, a lansat piesa „Not the Dancing Kind”. Era o incursiune în muzică ce avea să rămână una dintre cele mai neașteptate apariții discografice ale unui fotbalist celebru. Dar adevărata dimensiune a pasiunii sale muzicale avea să apară câțiva ani mai târziu. În 1988, Gullit a colaborat cu formația reggae Revelation Time pentru piesa „South Africa”, un protest muzical împotriva apartheidului. Melodia nu era doar un experiment artistic. Era continuarea unei convingeri personale.

În decembrie 1987, când a primit Balonul de Aur, Gullit a dedicat premiul lui Nelson Mandela, aflat încă în închisoare în Africa de Sud. Gestul a avut un ecou internațional important. Ani mai târziu, fotbalistul avea să explice că muzica reggae îl ajutase să înțeleagă mai bine lupta împotriva discriminării rasiale și semnificația figurilor precum Mandela și Steve Biko.

Gullit nu a devenit un mare artist reggae. Dar a fost unul dintre puținii fotbaliști pentru care muzica nu a reprezentat doar o distracție sau o încercare de a câștiga bani din propria celebritate. A fost și un mijloc de a transmite un mesaj în care credea. Iar asta face ca aventura sa muzicală să merite mai mult decât un zâmbet.

Paul Gascoigne. Fotbalistul care a ajuns pe locul doi în topurile britanice

În vara anului 1990, Anglia era îndrăgostită de Paul Gascoigne. La Campionatul Mondial din Italia, mijlocașul de numai 23 de ani devenise unul dintre simbolurile naționalei. Avea talent, personalitate, umor și o naturalețe care îl făceau imposibil de ignorat. Iar lacrimile sale din semifinala cu Germania de Vest, după cartonașul galben care l-ar fi suspendat pentru finală, au rămas una dintre imaginile emblematice ale turneului. Anglia a pierdut semifinala la loviturile de departajare. Dar Gazza devenise deja un erou popular. Câteva luni mai târziu, cineva a considerat că popularitatea lui poate fi transformată și într-un succes muzical.

Așa a apărut „Fog on the Tyne (Revisited)”, o reinterpretare a piesei lansate în 1971 de formația Lindisfarne, originară din Newcastle. Gascoigne a înregistrat melodia împreună cu trupa. Rezultatul? Locul al doilea în clasamentul oficial britanic al single-urilor, în noiembrie 1990. Piesa a rămas nouă săptămâni în Top 100. Pentru un fotbalist, era un succes comercial remarcabil.

Bineînțeles, nimeni nu îl confunda pe Gascoigne cu Freddie Mercury. Vocea lui Gazza era mai degrabă vocea unui băiat simpatic din pub, care intră în refren după câteva pahare și este convins că publicul îl adoră. Numai că, în cazul lui, publicul chiar îl adora. Iar asta a fost suficient pentru ca melodia să urce spectaculos în clasamente.

Gazza a descoperit astfel un adevăr interesant despre industria muzicală: uneori, personalitatea interpretului poate vinde mai mult decât calitățile sale vocale. Și în noiembrie 1990, personalitatea lui Gascoigne valora enorm.

Germán Burgos. Portarul rockstar care a schimbat mănușile pe microfon

Dacă Ruud Gullit prefera reggae, iar Gascoigne muzica de pub, Germán Burgos a ales o direcție mult mai agresivă. Rockul. Argentinianul era deja cunoscut pentru personalitatea sa excentrică. Portar la River Plate, Mallorca și Atlético Madrid, cu 35 de selecții în naționala Argentinei, Burgos avea o prezență care ar fi putut convinge pe oricine că venise direct de la un concert rock. Părul lung, tatuajele, privirea intensă și atitudinea rebelă îl făceau să semene mai mult cu solistul unei formații decât cu un portar profesionist.

În 1999, pe când evolua la Mallorca, a pus bazele proiectului muzical The Garb. Trupa a lansat mai multe materiale discografice, iar Burgos și-a cultivat pasiunea pentru rock inclusiv în anii petrecuți la Atlético Madrid. Una dintre piesele sale cunoscute este „Bengalita Blues”.

Spre deosebire de alți fotbaliști care au intrat o singură dată într-un studio pentru a profita de popularitatea lor, Burgos a tratat muzica drept o pasiune autentică. A cântat live. A înregistrat albume. A continuat proiectul o perioadă îndelungată.

Ulterior, după ce a devenit unul dintre colaboratorii importanți ai lui Diego Simeone la Atlético Madrid, a decis să își concentreze energia asupra antrenoratului. Într-un interviu pentru FIFA din 2011, Burgos explica faptul că alesese să își încheie activitatea muzicală pentru a se dedica noii profesii. Nu știm dacă lumea rockului a pierdut un viitor mare star. Dar cu siguranță fotbalul a câștigat un personaj pe care era imposibil să îl confunzi cu altcineva.

Youri Djorkaeff. Campion mondial în 1998, rapper fără viitor

În fotbal, Youri Djorkaeff avea un talent extraordinar. Campion mondial cu Franța în 1998 și campion european în 2000, fostul jucător al lui Monaco, PSG, Inter Milano și Bolton era un fotbalist tehnic, inteligent și capabil să inventeze soluții spectaculoase. Pe teren, aproape orice îi reușea. În studioul muzical, situația era ceva mai complicată.

Djorkaeff a înregistrat piesa „Vivre dans ta lumière”, o incursiune în zona rap și pop. N-a fost începutul unei cariere muzicale comparabile cu cea sportivă. Dimpotrivă. Piesa a rămas mai degrabă o curiozitate pentru colecționarii de momente neobișnuite din viața fotbaliștilor.

Este greu de spus dacă Djorkaeff visa cu adevărat la o carieră în muzică sau dacă a fost doar un experiment. Cert este că a rămas mult mai convingător cu mingea la picior. După retragere, francezul și-a continuat activitatea în lumea fotbalului, inclusiv prin proiecte sociale și programe pentru tineri desfășurate în Statele Unite. Uneori, talentul înseamnă și să îți dai seama unde îți este locul. În cazul lui Djorkaeff, acel loc era cu siguranță mai aproape de gazon decât de studioul de înregistrări.

Royston Drenthe. De la Real Madrid la rap, apoi înapoi la fotbal

În 2007, Royston Drenthe părea destinat unei cariere extraordinare. Avea 20 de ani, câștigase Campionatul European Under-21 cu Țările de Jos și era considerat unul dintre cei mai promițători tineri fotbaliști ai continentului. Real Madrid l-a transferat de la Feyenoord pentru o sumă estimată la aproximativ 14 milioane de euro. Drenthe avea viteză, tehnică, forță și un stil spectaculos. Dar cariera lui nu a urmat traiectoria așteptată. Concurența, schimbările de club, problemele personale și dificultățile de adaptare au făcut ca olandezul să nu își atingă potențialul anticipat.

În paralel, muzica a devenit o parte tot mai importantă din viața sa. Drenthe a început să cânte rap sub numele de scenă Roya2Faces. În 2017, la numai 29 de ani, a decis să se retragă temporar din fotbal și să se dedice muzicii. Printre piesele asociate proiectului său se numără „Deadzone”.

Numai că retragerea nu a fost definitivă. În 2018 s-a întors pe teren, semnând cu Sparta Rotterdam, și a continuat să joace la diferite niveluri în anii următori. După încheierea carierei profesioniste, viața lui Drenthe a luat direcții neașteptate. A lucrat inclusiv în domeniul îngrijirii persoanelor vulnerabile și a avut apariții în televiziune.

Dincolo de muzică, povestea lui este aceea a unei mari promisiuni a fotbalului european care a încercat să găsească un alt drum atunci când cariera sportivă nu i-a mai oferit împlinirea așteptată.

Kevin Keegan. Dublu Balon de Aur și un hit de dragoste în Germania, compus de Chris Norman

Dacă Paul Gascoigne a ajuns pe locul al doilea în Marea Britanie, Kevin Keegan a reușit ceva ce puțini fotbaliști pot trece în CV. A intrat în Top 10 muzical din Germania. În 1979, Keegan era unul dintre cei mai cunoscuți sportivi europeni. Trecuse de la Liverpool la Hamburger SV, câștigase Balonul de Aur în 1978 și avea să îl câștige din nou în 1979. În Germania, era o adevărată vedetă. Iar în acea perioadă a înregistrat piesa „Head Over Heels in Love”.

Melodia avea o poveste interesantă. Fusese compusă de Chris Norman, solistul formației Smokie, împreună cu bateristul Pete Spencer. Norman a contribuit și la producția piesei. Keegan a intrat în studio și a înregistrat o baladă pop romantică, potrivită perfect gusturilor muzicale ale sfârșitului anilor '70. Rezultatul a fost neașteptat de bun din punct de vedere comercial. „Head Over Heels in Love” a ajuns pe locul 10 în Germania, unde a petrecut 15 săptămâni în clasamente. În Marea Britanie a urcat până pe locul 31, iar în Austria până pe locul 20. Keegan și-a încercat apoi norocul și cu piesa „England”, lansată în 1980.

Aceasta nu a repetat performanța primului single. Dar rămâne un fapt spectaculos: un fotbalist care câștigase de două ori Balonul de Aur reușise și un hit muzical european. Cei mai mulți jucători visează să intre în istorie marcând pe marile stadioane. Keegan poate spune că a intrat și în topurile muzicale.

Carlos Tevez. „Apașul” care cânta muzică de petrecere cu fratele său

Carlos Tevez a crescut în Fuerte Apache, unul dintre cartierele dificile ale zonei metropolitane Buenos Aires. De acolo provine și porecla sa celebră: „El Apache”. Fotbalul i-a oferit șansa unei vieți diferite. A câștigat trofee cu Boca Juniors, Corinthians, Manchester United, Manchester City și Juventus, devenind unul dintre cei mai cunoscuți atacanți argentinieni ai generației sale. Dar muzica locului în care crescuse nu l-a părăsit niciodată.

Tevez a fost implicat în proiectul Piola Vago, o formație de cumbia villera, gen muzical popular în cartierele muncitorești și în zonele defavorizate ale Argentinei. A cântat alături de fratele său Diego și de ceilalți membri ai grupului. Cumbia villera este o muzică directă, ritmată, legată de viața de cartier, de petreceri și de poveștile oamenilor simpli. Pentru Tevez, participarea la Piola Vago nu părea o încercare de a deveni un superstar internațional al industriei muzicale. Era mai degrabă o legătură cu locul din care provenea.Un fotbalist care ajunsese pe marile stadioane ale lumii, dar care continua să se regăsească în muzica propriului cartier.

Așa că, dacă îl vedeți pe Carlitos cântând și dansând într-un videoclip Piola Vago, nu vă așteptați la o prestație comparabilă cu a unui cântăreț profesionist. Dar nici nu trebuie judecată exclusiv în acești termeni. Pentru el, muzica era și o parte din propria poveste.

Johan Cruyff. Geniul fotbalului total și un cântec despre un boxer făcut KO

Există foarte puține lucruri pe care Johan Cruyff nu le putea face pe un teren de fotbal. Olandezul a schimbat felul în care era înțeles jocul, a devenit simbolul fotbalului total și a influențat generații întregi de antrenori și jucători. A câștigat de trei ori Balonul de Aur. A cucerit de trei ori Cupa Campionilor Europeni cu Ajax. Iar mai târziu a construit, ca antrenor, una dintre cele mai importante echipe din istoria Barcelonei.

Dar există o pagină mult mai puțin cunoscută din biografia lui Cruyff. În 1969 a lansat un single muzical. Piesa se numea „Oei Oei Oei (Dat Was Me Weer Een Loei)”. A fost produsă de muzicianul neerlandez Peter Koelewijn.

Titlul este aproape imposibil de tradus elegant, iar povestea cântecului este și mai surprinzătoare. Cruyff cântă despre un văr care participă la un meci de box și primește o bătaie zdravănă. După meci, cei doi ies împreună, se întâmplă alte incidente, iar la final îl conduc acasă pe nefericitul boxer, unde soția acestuia îl așteaptă furioasă. Nu este o parabolă despre fotbalul total. Nici o meditație profundă despre viață. Este o piesă umoristică, specifică muzicii populare neerlandeze a vremii. Și, surpriză, a avut succes. A ajuns pe locul 21 în Top 40 din Țările de Jos, rămânând trei săptămâni în clasament.

Cruyff n-a continuat însă cariera muzicală. A preferat să își păstreze geniul pentru terenul de fotbal. O decizie pentru care Barcelona, Ajax și probabil întreaga lume a fotbalului îi sunt recunoscătoare.

Asamoah Gyan. „Baby Jet”, fotbalistul care a cucerit și industria muzicală din Ghana

Dacă în Europa aventurile muzicale ale fotbaliștilor sunt privite adesea cu ironie, în Ghana lucrurile au stat diferit în cazul lui Asamoah Gyan. Atacantul cunoscut sub porecla „Baby Jet” a fost unul dintre cei mai importanți fotbaliști africani ai generației sale. A jucat la Udinese, Rennes, Sunderland și în campionatele din Emiratele Arabe Unite, China și Turcia. Pentru naționala Ghanei a devenit cel mai bun marcator din istorie. Dar Gyan avea și o pasiune serioasă pentru muzică. A colaborat cu artistul ghanez Castro, iar cei doi au lansat piese precum „African Girls”.

Spre deosebire de alți fotbaliști care au înregistrat melodii doar pentru amuzament, Gyan a obținut o recunoaștere reală în industria muzicală ghaneză. Proiectele sale au fost apreciate local și au atras premii și nominalizări. Porecla „Baby Jet” a devenit inclusiv identitatea sa muzicală. Povestea a căpătat însă o dimensiune tragică în 2014, când Castro și o femeie, Janet Bandu, au dispărut în timpul unei excursii cu ambarcațiuni pe lacul Volta, în Ghana. Dispariția artistului a avut un impact profund asupra scenei muzicale locale și asupra apropiaților săi. Pentru Gyan, muzica nu mai putea fi privită doar ca un hobby simpatic. Era legată și de amintirea unui prieten și colaborator. Ulterior, fotbalistul a vorbit despre posibilitatea de a reveni în muzică după încheierea carierei sportive. În cazul său, poveștile fotbalului și muzicii s-au intersectat mult mai profund decât ar sugera imaginile amuzante ale unui atacant cântând într-un videoclip.

Alexi Lalas. Fotbalistul american care arăta ca un rocker și chiar era unul

La Campionatul Mondial din 1994, organizat în Statele Unite, Alexi Lalas era imposibil de confundat. Fundașul american avea părul lung, barbă roșcată și o prezență care îl făcea să semene mai degrabă cu un muzician decât cu un fotbalist profesionist. Dar aspectul nu era deloc întâmplător. Lalas era pasionat de rock încă din adolescență. În perioada studiilor universitare, cântase într-o trupă numită The Gypsies.

Muzica nu era un experiment apărut după ce devenise celebru. Era o preocupare autentică, pe care o cultivase în paralel cu fotbalul. Mondialul din 1994 i-a adus notorietate internațională. Evoluțiile sale pentru naționala SUA l-au ajutat să obțină un transfer în Italia, la Padova, devenind unul dintre primii fotbaliști americani ai perioadei moderne care au atras atenția în Serie A. În paralel, Lalas a continuat să compună și să înregistreze muzică. A lansat materiale cu The Gypsies și ulterior albume solo.

În 1998 a apărut albumul „Ginger”, unul dintre reperele carierei sale muzicale individuale. Spre deosebire de Gascoigne sau Cruyff, Lalas nu poate fi încadrat în categoria fotbaliștilor care au făcut o singură încercare amuzantă la microfon. A construit o discografie și a continuat să cânte mult timp după ce și-a încheiat cariera sportivă. Nu a ajuns un superstar rock. Dar nici nu a tratat muzica drept o simplă glumă. Iar dintre toți fotbaliștii acestei povești, este probabil unul dintre cei pentru care pasiunea muzicală a fost cea mai constantă.

De ce încearcă fotbaliștii să devină cântăreți?

La prima vedere, fotbalul și muzica par două lumi complet diferite. Una este dominată de efort fizic, competiție, tactică și rezultate. Cealaltă de creativitate, interpretare, emoție și expresie artistică. Dar au un lucru esențial în comun. Publicul. Un fotbalist celebru se obișnuiește să intre pe stadion în aplauzele a zeci de mii de oameni. Un artist intră pe scenă și caută exact aceeași conexiune cu publicul. Nu este greu de înțeles de ce unii sportivi încearcă să treacă dintr-o lume în cealaltă. Pentru unii, muzica este o pasiune din copilărie. Pentru alții, o modalitate de a-și exprima identitatea culturală. Pentru alții, o aventură comercială. Și, uneori, pur și simplu o distracție.

Ruud Gullit a folosit muzica pentru a vorbi despre apartheid. Carlos Tevez s-a întors prin cumbia la cultura cartierului în care crescuse. Germán Burgos și Alexi Lalas au cultivat ani întregi pasiunea pentru rock. Kevin Keegan și Paul Gascoigne au descoperit că popularitatea sportivă poate produce hituri muzicale. Iar Johan Cruyff a demonstrat că un geniu al fotbalului total se poate distra cântând despre un boxer bătut măr. Până la urmă, probabil că nici nu contează dacă toate aceste încercări au fost reușite artistic. Ele ne arată o altă parte a unor oameni pe care am fost obișnuiți să îi vedem numai în pantaloni scurți, cu ghete de fotbal și cu mingea la picior. O parte mai relaxată, mai excentrică și uneori mai vulnerabilă. Pentru că pe teren, un fotbalist poate fi protejat de talentul său. În fața unui microfon, talentul pentru fotbal nu îl mai poate salva. Iar dacă Ruud Gullit, Johan Cruyff și Kevin Keegan au demonstrat că poți câștiga Balonul de Aur și apoi să intri într-un studio de înregistrări, concluzia este una singură: muzica nu te întreabă câte trofee ai câștigat înainte să apeși butonul de înregistrare.

Au existat exemple si in Romania? DA!

Gabi Balint. Eroul de la Sevilla care a investit mii de euro ca să compună muzică

În 1986, Gabi Balint marca unul dintre penalty-urile prin care Steaua cucerea Cupa Campionilor Europeni. Câțiva ani mai târziu, ajuns în Spania, la Real Burgos, românul descoperea o pasiune complet diferită: compoziția muzicală. Balint nu s-a mulțumit să cânte în vestiar sau să colecționeze discuri. Și-a amenajat propriul studio și a început să compună muzică folosind computere, într-o perioadă în care tehnologia digitală abia începea să schimbe industria muzicală.

Într-un interviu pentru iAMsport, fostul internațional povestește: „Am compus câteva melodii, am scos și două videoclipuri. Eram autodidact.” A investit aproximativ 15.000–20.000 de euro, potrivit propriei estimări retrospective, în aparatură și echipamente. A realizat inclusiv o compoziție intitulată „Baladă de iarnă”.

Există și un detaliu absolut savuros: Balint a scris versurile unei piese în limba spaniolă, care, potrivit mărturiei sale, a ocupat locul al treilea la un festival muzical în jurul anului 1994. Gusturile sale muzicale? Elvis Presley, The Beatles, Led Zeppelin, Pink Floyd, dar și Tupac, Dr. Dre și MC Hammer.

Balint este, astfel, un caz foarte interesant: un fotbalist care a câștigat cel mai important trofeu european al vremii, dar care a luat în serios creația muzicală, inclusiv tehnologia folosită pentru producție.

Dan Spătaru. Mijlocașul de la Știința București care a ales muzica și a făcut o țară întreagă să cânte

Puțini dintre cei care cântă astăzi „Drumurile noastre” știu că Dan Spătaru ar fi putut avea o carieră în fotbal. Nu a fost doar un amator care bătea mingea duminica. Născut în 1939, în localitatea Aliman, județul Constanța, Dan Spătaru a crescut cu pasiunea pentru fotbal. A evoluat ca mijlocaș la Progresul, apoi la Știința București, club cunoscut ulterior drept Sportul Studențesc. A urmat Institutul de Educație Fizică și Sport, specializarea fotbal. Numai că, în timpul facultății, o problemă gravă de sănătate i-a schimbat direcția vieții. Potrivit relatărilor biografice, o hernie de disc l-a obligat să renunțe la fotbal. Povestea seamănă surprinzător de mult cu cea a lui Julio Iglesias. Și pentru Dan Spătaru, drumul întrerupt către performanța sportivă a deschis posibilitatea unei cariere muzicale excepționale.

Din 1962 a început să cânte la Casa Studenților „Grigore Preoteasa” din București. La început interpreta melodii italiene, aflate în mare vogă. A fost remarcat de compozitoarea Camelia Dăscălescu, apoi a colaborat cu Temistocle Popa, Horia Moculescu și alți mari creatori ai muzicii ușoare românești. Au urmat șlagăre precum „Măicuță, îți mulțumesc”, „Trecea fanfara militară”, „Nu-ți fie teamă de un sărut” și, bineînțeles, „Drumurile noastre”. La Festivalul de la Sopot, din Polonia, a intrat în istoria evenimentului printr-un moment devenit legendar: peste 7.000 de spectatori l-au aplaudat timp de 20 de minute, conform Agerpres. Un fost mijlocaș ajunsese să ridice în picioare săli întregi de spectatori, nu prin goluri sau pase decisive, ci prin vocea sa.